Talismanul

Îl putea recunoaște oricine. Purta haine modeste, avea tot timpul răspunsul pregătit pentru oricine, la orice întrebare și era pasionat de obiecte purtătoare de noroc.
De mic copil, Ioanid era preocupat să colecționeze obiecte stranii. De fapt, era interesat de obiecte care aduc noroc și ocrotesc persoanele care le poartă. Deși avea numai 8 ani când a început să se documenteze despre acest subiect, într-un timp relativ scurt a devenit o adevărată enciclopedie.
Ioanid era un copilandru lung și slăbuț, dar cu o forță nebănuită de cei care l-ar fi șicanat. Învățase să nu folosească forța pentru a face rău. Ochii ageri, îi sclipeau de bucurie în orice zi, indiferent dacă era o zi bună sau mai ursuză. Mulți spuneau că talismanul lui era zâmbetul. Acesta îl ajuta pe băiat să depășească cele mai dificile obstacole. Unii veneau la Ioanid pentru a se sfătui ce talisman să aleagă. Se documenta și le oferea cele mai bune variante.
Într-o zi hapsână de primăvară, un bărbat între două vârste a venit cu o falcă în cer și una în pământ, pornit pe ceartă.
– Talismanul acesta nu are nicio putere! M-ai înșelat! Ar trebui să îți vezi de copilăria ta și de jucăriile tale! Nu te mai da mare cunoscător! Păcălești lumea! urla fără să se oprească bărbatul.
– Iertare vă cer, dar vă rog să îmi explicați ce s-a întâmplat! Cu siguranță vom găsi o soluție! rosti ferm Ioanid.
– Termină cu prostiile! Am să te fac de râs în fața celor pe care îi păcălești cu sfaturile tale!
– Dar nu păcălesc pe nimeni! Ce s-a întâmplat?
– Acest dragon și-a pierdut puterile! Ce fel de talisman mi-ai recomandat? Pentru o săptămână?
– L-ați împrumutat sau ați lăsat pe altcineva să îl atingă? Întrebă Ioanid.
Bărbatul s-a oprit ca și cum totul ar fi fost un vis și în acel moment se trezise.
– Da! Am făcut asta! L-am oferit pentru câteva ore unui prieten.
– Asta este problema. Fiecare om își merită talismanul. Acesta nu se transmite.
– Pot remedia situația?
– Da. Cu un alt dragon – talisman, de care să aveți mare grijă.
– Așa voi face! Te rog să mă scuzi pentru cuvintele grele pe care ți le-am adresat! bâigui bărbatul.
– Sigur! Merge în pace!
Vă veți întreba – așa cum și eu am făcut-o -, dacă Ioanid, expert în talismane, deținea vreunul. Ei bine, da! Avea un talisman foarte original. Primul lui dinte, țesut cu grijă și migală de mama lui într-un săculeț mic cât un degetar, de culoarea nisipului. Când a fost introdus în săculeț, mama a cântat un descântec, ce suna cam așa:
Printre stele și licurici,
Printre oameni și furnici,
Copile blând să te ridici,
Cu zâmbet larg și suflet bun,
Ca oricare al tău străbun.
Să ai curaj,
Să fii voios,
Atent la anturaj,
Prietenos și credincios.
Să dăruiești.
Vise să îți împlinești,
Armonios să crești.
Ioanid purta săculețul prins pe un lănțișor împletit din fire de borangic. Nu se despărțea de el nicicând. Când îl atingea simțea cum toată dragostea și frumosul din sufletul mamei îi pătrunde în corp și îi dă o putere nebănuită, dar și curajul de a-și urma visele. Băiatul știa că cel mai sigur talisman era încrederea în forțele proprii. Pentru mama lui, Ioanid era un talisman. Bunica purta drept talisman o șuviță din părul lui. Prietenul cel mai bun al lui Ioanid avea un câine pe nume… TALISMAN.